„Liturghia celor adormiţi”
Prin însăşi raţiunea ei, Sfânta Liturghie este sinteza mântuirii noastre. Şi întrucât nimeni nu se mântuieşte de unul singur, prezenţa celor adormiţi la Sfânta Liturghie întăreşte realitatea comuniunii tainice a cerului şi a pământului, a tuturor celor vii – văzuţi şi nevăzuţi –, care se unesc pe fundalul actelor liturgice ale dumnezeieştii Liturghii.
Din cele mai vechi timpuri, forma cultică a Sfintei Liturghii cuprinde în structura ei pomenirea celor adormiţi. Toţi comentatorii Sfintei Liturghii întăresc fără dubii acest adevăr (vezi: diac. Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului. Integrala comentariilor liturgice bizantine, Deisis, Sibiu, 2011, pp. 109, 115, 170-171, 232, 272, 310, 341 etc). În timp, toate rânduielile liturgice ortodoxe fac trimitere la cei adormiţi, cu încredinţarea că orice act văzut săvârşit în Biserică trimite direct la o realitate vie nevăzută, dar cu totul reală, realitate din care fac parte cei dragi ai noştri trecuţi la Domnul şi de care, în numele iubirii, nu ne putem dezice.
Dacă ar fi să enumerăm, în mare, evidenţa participării împreună cu noi a celor adormiţi la Sfânta Liturghie, amintim că ei sunt pomeniţi mai întâi la Proscomidie, având locul lor special pe sfântul disc şi o rugăciune foarte extinsă, ce cuprinde pe toţi cei adormiţi din veac întru dreapta credinţă, fiecare în ceata sa, fiind enumerate şi mai toate cauzele posibile în care ei au răposat. Apoi, sunt pomeniţi la Ectenia întreită, la ieşirea cu sfintele daruri, sau după prefacerea sfintelor daruri etc (vezi: Liturghierul Pastoral, Trinitas, Iaşi, 2004, pp. 131-132; 164-166; 178-179; 195-196).
Am amintit doar aceste momente principale, pentru a înţelege că Sfânta Liturghie are în rânduiala ei astfel de prilejuri, care ne invită să nu ignorăm prezenţa celor adormiţi, împreună cu noi, în jurul lui Hristos. Însă, cea mai bună mărturie a acestei prezenţe ne este dată de experienţa proprie. Ştim cu toţii, că oricine are pe cineva drag trecut la cele veşnice, simte mângâierea şi tainica atingere de ei în timpul Sfintei Liturghii.
De altfel, Sfânta Liturghie este prin excelenţă evenimentul şi lucrarea, care poate ţine laolaltă toată realitatea lumii create şi a celei necreate. La Sfânta Liturghie, Împărăţia Preasfintei Treimi este chemată să se extindă în toată creaţia, realitate la care suntem invitaţi încă de la începutul ei: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”. Şi pentru că această realitate se realizaează cu participarea omului, noi toţi venim la această lucrare cu taina din noi, cu lumea din jurul nostru, cu cei adormiţi ai noştrii, cu toată istoria trecută şi prezentă, cu tot Universul sensibil şi inteligibil, dorind o unică realiatate, o unică inimă, un singur gând, o singură Împărăţie a tuturor cu toate, a creaţiei cu Creatorul: „ Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate ”.
Dar, şansa acestei posibilităţi o avem numai în Hristos coborât la iad şi înviat. După Sfântul Efrem Sirul, Mântuitorul Hristos străbate cerurile şi adună toate ierarhiile îngereşti întru Sine, apoi se strânge din tot Universul în pântecul Fecioarei, adunând în firea Sa umană toată firea sensibilă cu cea inteligibilă (Efrem Sirul, Imnele Naşterii, 2, 21 (Evr. 2), pentru ca, după aceasta, să coboare la iad, pentru a binevesti şi a elibera de acolo pe toţi cei ţinuţi în latura si-n umbra morţii (vezi: Ilarion Alfeyev, Hristos biruitorul iadului. Pogorârea la iad în perspectiva ortodoxă, Sofia, Bucureşti, 2008, 246 pp.), iar de aici, învie şi-i învie, ca Stăpân al vieţii şi al morţii şi se înalţă întru slavă unind într-o singură realitate pe cele de dedesubt cu cele de pe pământ şi cu cele din ceruri, aşezându-le de-a dreapta Tatălui (In. 13-17).
Toată lucrarea lui Hristos întrupat, mort, înviat şi înălţat, arată realitatea fuzionării directe a celor văzute cu cele nevăzute, ceea ce ne încredinţează că suntem într-o vie legătură cu cei care au trecut la cele veşnice, totodată existând posibilitatea unei pomeniri (ţinerii în vie amintire) a celor adormiţi de către cei vii, dar şi a celor vii de către cei adormiţi. Numai că, circuitul acestei iubiri neîntrerupte trece prin inima lui Hristos, Singurul care-l întreţine şi care preface şi reface orice intermitenţă, orice scurt-circuit apărut pe fibrele sensibile ale transmiterii iubirii de la unii la alţii. De aceea, locul, timpul şi modul cel mai potrivit al unirii noastre cu cei adormiţi este participarea la Sfânta Liturghie.
Mai mult, în Sfânta Liturghie, Mântuitorul Hristos săvârşeşte în chip nesângeros, aceeaşi lucrare de mântuire pe care a făcut-o de la întrupare la cruce şi înviere, întreagă şi deodată, coborând acum, ca şi atunci, până la iad, prin mijlocirile noastre şi ale sfinţilor, pentru a uşura pe toţi cei care aşteaptă şi primesc iubirea Lui. Aceasta ne-o spune şi stihira liturgică:„Domnul, în chip vădit, ca pe nişte trandafiri cu mirosuri dulci, vânează prin mijlocirea noastră pe cei pomeniţi, cuprinzându-i pe ei cu rugăciunea cea neîncetată”, a sfinţilor şi a noastră.
Nu e de mirare şi nici împotriva Revelaţiei această realitate. Dimpotrivă, tocmai acesta este scopul întrupării, pătimirii şi învierii lui Hristos: să arate că iubirea e mai tare decât moartea, decât timpul, decât iadul.
Acest adevăr al Bisericii îl arată şi mai potrivit Sfântul Isaac Sirul, în lucrarea Cuvinte Către singuratici, din care redăm un mic fragment: „Fiindcă există un mijloc mai bun decât toate, pentru iertarea păcatelor noastre, potrivit atât pentru cei vii, cât şi pentru cei care nu mai sunt (printre) vii. Ofranda (euharistică) adusă în Biserică e taina Trupului şi a Sângelui aduse întru nădejdea iertării păcatelor celor adormiţi, adică seminţiei păcătoşilor celor adormiţi, căci dacă cei răposaţi nu mai pot scoate ceva bun din nimic, ce folos ar mai fi în aducerea pentru ei a tainei Trupului Domnului nostru, potrivit predaniei păzite de întreaga Biserică, şi care e Ofranda adusă pentru cei adormiţi întru nădejdea iertării (păcatelor lor)” (Cuvântul 11, 6, Deisis, Sibiu, 2007, pp. 134-135).
Desigur, există şi argumente susţinute împotriva acestei posibilităţi, de trecere a lui Hristos cu cei adormiţi din iad în rai. Ele se bazează pe textul de la evanghelistul Luca, care redă pilda Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, în special pe expresia: „între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi” (16, 26). Însă, în cazul acestui text, trebuie să ne recunoaştem neputinţa de a depăşi în comentariu un context eminamente iudaic, în care şi pentru care a fost rostită pilda. În realitate, Mântuitorul prin aceste cuvinte, a vrut să stabilească definitiv, pentru evreii oscilanţi care-l ascultau, realitatea absolută a iadului şi a raiului, de care unii dintre aceştia se îndoiau. Cât priveşte posibilitatea trecerii dint-o parte într-alta, la care textul înadins nu face trimitere, a lăsat-o să fie descoperită din pilda vieţii Sale, a morţii şi a învierii Lui, prin care păstrând cele două stări ale iadului şi raiului, le uneşte într-o singură realitate. De altfel, Sfântul Apostol Pavel, ne-o subliniază clar, atunci când afirmă răspicat, deopotrivă pentru iudei şi creştini: „El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în Trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efs. 2, 14-16).
În consecinţă, Singurul care a coborât la noi, Singurul care a coborât la iad, Singurul care le-a unit pe toate întru Sine, într-o singură realitate: cea divino-umană, este Hristos. În numele Lui şi din dragostea lui noi primim îndemn să ni-i pomenim pe cei adormiţi. Unindu-ne cu El, în Trupul şi Sângele Lui, noi ne unim şi întreolaltă, cu toţi cei de aproape şi cei de departe, cu toţi cei vii şi cei adormiţi, cu toţi câţi au existat şi vor exista, cu toată creaţia, prin Creatorul şi Mântuitorul nostru. Tocmai de aceea, numai Sfânta Liturghie este raţiunea şi motivul pomenirii celor adormiţi, care corectează pomenirile particulare care, dacă nu pleacă şi nu se împlinesc în Liturghiei, îşi pierd sensul, după cum spune şi Sfântul Dionisie Areopagitul: „Fiindcă aproape nu poate fi iniţiat cineva într-o celebrare ierarhică fără preadivina Euharistie” (Despre riturile celebrate la Sfânta Sinaxă, III).
Numai prin împărtăşirea de Hristos, noi ne unim întreolaltă, vii şi adormiţi, cu toată creaţia văzută şi nevăzută, asumate în Trupul Său şi răscumpărate prin Sângele Său, pe care le-a dat spre iertarea păcatelor şi mântuirea noastră. De aceea, numai în Hristos Cel veşnic întrupat, răstignit şi înviat pentru noi, rostim cu nădejde: „Veşnica lor şi a noastră pomenire”.
(Gheorghe Butuc)