(Ne) infailibilitatea Sfinţilor
Sfinţenia sau omul sfânt au devenit un mit. Opinia publică le-a înlocuit cu vip-urile, iar lumea aşa-zis creştină le-a închis în cufărul antic al tradiţiei sau le-a ridicat un piedestal atât de înalt încât cu greu mai pot fi atinse de cineva. Auzim adesea, nu se mai poartă sfântul şi sfinţenia. Nu mai sunt timpurile prielnice pentru aşa ceva.
Aşa stau lucrurile la o primă testare a gândirii de masă. Majoritatea celor din lumea contemporană au izolat la marginea vocabularului sfinţenia. Fie din dezinteres pentru veşnicie, fie dintr-o prea mare procupare pentru viaţa cotidiană, oamenii au ajuns să se raporteze la sfinţenie ca la ceva imposibil sau inexistent.
Pentru această tragică situaţie vinovată se face chiar lumea creştină în sânul căreia a apărut, s-a dezvoltat, s-a verificat şi, deci, îndreptăţită să încurajeze sfinţenia. Creştinul este chemat să fie în lume „lumina şi sarea pământului” (Mt. 5, 13-14). El este reperul posibilităţii sfinţeniei între oamneni. Numai că, atunci când creştinismul s-a masificat exterior, indirect s-a relativizat în interior (calitativ) şi aşa, nu numai necreştinii, dar chiar ei, creştinii, au ajuns să se îndoiască de viabilitatea vieţii în sfinţenie. Vorba aceea: „Mai bine declarăm inexistent decât să ne străduim spre ea”.
Într-un alt registru al discuţiei, chiar demersul teologic a deviat cumva în raportarea la sfinţenie. Fie că a romanţat nejustificat vieţile sfinţilor, ducându-le în zona fabulelor, prin alienarea premeditată a oricărei imperfecţiuni din biografia lor, de teamă ca nu cumva să se impieteze sfinţenia – înţeleasă ca „puritate imaculată”. Fie, a plasat vieţile lor, şi mai ale ale Sfinţilor Părinţi, în categoria infailibilităţii şi astfel, orice citare sau raportare la ei sau operele lor, trebuie să fie ireproşabilă – ceea ce conduce către un soi de predestinaţie absolută. În acest sens, s-a ajus la situaţii regretabile în care sunt citaţi sfinţii sau operele lor pentru situaţii (uneori hilare) pe care aceia nici nu le-au gândit, darămite să le fi susţinut. Mai mult, citate extrase decontextualizat din operele sfinţilor au ajuns paveze pentru demersuri nonteologice sau „pietre de spart capul” pentru cei care nu vor să-şi încreştineze viaţa. Pur şi simplu, viaţa în sfinţenie a ajuns de necontestat, de necrezut, de neajuns şi, de aceea, de nedorit.
Lucru neîndoielnic, sfinţii nu sunt infailibili, dar sunt incredibili prin ceea ce au trăit. Nu sunt infailibili pentru că au fost oameni cu slăbiciuni şi păcate asemenea nouă, dar sunt fascinant de reali şi, de aceea, repere de urmat în modul în care s-au raportat la situaţiile vieţii. Altfel spus, sfinţii sunt infailibili prin împărtăşirea din Adevăr, dar nu sunt infailibili în tot ceea ce au făcut şi au exprimat. Sunt infailibili întrucât în ei se întrevede clar lucrarea lui Hristos-Adevărul întrupat, dar nu sunt infailibili pentru niciunul dintre cei care vor să le copie ca la xerox viaţa. Singurul Infailibil este Dumnezeu, deţinătorul total, totdeauna şi absolut al Adevărului. Omul, atunci când se împărtăşeste de acest Adevăr devine organ sau trâmbiţă a Adevărului, dar nu infailibil, pentru că nu-l deţine în totalitate. Şi niciodată nu-l va deţine întrucât, chiar şi după moarte, omul participă şi tinde nesfârşit către Adevăr, care rămâne prin fiinţă veşnic neapropiat.
Toate acestea sunt valabile pentru duhul ortodox al discuţiei în care toate se exprină în unitate identitară şi identitate unitară. Adică, nimic nu poate fi imitat prin copiere, ci trăit unic şi irepetabil. Astfel, ceea ce a trăit Sfântul Antonie cel Mare este identic în fond cu ceea ce a trăit Sfântul Grigorie Teologul, dar cu totul distinct în amprenta personală. De aceea, nu opera şi viaţa sfinţilor este infailibilă, ci Adevărul care i-a trăit-exprimat. Şi deci, nu la ei trebuie să ne raportăm, ci la Duhul vieţuirii lor, de care împărtăşindu-ne devenim asemenea lor, dar cu totul diferiţi de ei. În acest mod, se scapă şi de ispita copierii altora pe motiv că în teologie totul s-a spus, iar noi nu mai avem nimic de adăugat. Mai ales că puterea creaţiei şi a creativităţii nu-i atât să inventezi ceva nou, ci să poţi exprima actual vechiul Adevăr.
În ordinea firească a vieţii, sfinţenia este naturaleţea omului. Nu pentru că se cere imitată, ci pentru că exprimă cel mai potrivit caracterul şi firescul omului. Omul sfânt trăieşte ceea ce are de trăit. Nu trăieşte ceva străin de viaţa lui, nici viaţa altuia. Omul sfânt trăieşte autentic propria lui viaţă, ancorat în realitate şi întotdeauna recunoscător Celui ce l-a creat, Celui ce l-a mântuit şi Celui care îi inspiră (nebănuit) viaţa.
Da, este de nebănuit, de necrezut, de neînţeles şi de aceea, de urmat, pentru că e nespus de simplu. Sfinţenia este tot ceea ce ni se potriveşte cel mai bine, cu tot ceea ce ne face cel mai bine şi ceea ce ne conduce la tot binele. Cu o singură condiţie: să nu fim înşelaţi în cugetare, în simţire şi în voinţă. Adică, să fim sinceri şi autentici cu noi înşine.
În consecinţă, sfinţenia are gust pentru că se mănâncă. Are realitate pentru că se simte şi se trăieşte. Are posibilitate pentru că are Sfinţitor. Are viitor pentru că-i identică cu nemurirea. De aceea, Mântuitorul ne invită în cel mai firesc mod la sfinţenie: „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt” (Levitic 11, 45; 19, 2; 20, 26; I Ptr. 1, 15-16; 3, 15 etc). Şi aceasta o cere nu pentru că ar fi rezervată doar unora, aleşi, ci pentru că este destinată tuturor celor pe care i-a zidit „după chipul Său cu mâna Sa” şi pentru care şi-a dat viaţa şi este neodihnit până ce îi va aduce de-a dreapta Tatălui (Mt. 22, 44).
Să îndrăznim, El biruieşte lumea! (In. 16, 33).
(Gheorghe Butuc)